Emi Gal

Dintr-un comentariu la postul ăsta (mulţumesc, Cătălin), am descoperit o superbă poezie de Octavian Paler. Mai jos, un fragment:

Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin
cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident
oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile,
sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta murim.

Continuarea, aici.

La începutul acestui an am fost anunţat că am fost ales să reprezint România la primul summit organizat de One Young World, o organizaţie al cărei obiectiv este să găsească soluţii pentru probleme din sănătate, educaţie, leadership politic, afaceri, mediu şi media la nivel global.

Ceea ce mă entuziasmează cu privire la OYW este că au o abordare cu totul şi cu totul unică: au ales din fiecare ţară câte un reprezentant sau doi, şi o dată pe an vor organiza un summit unde se vor dezbate subiectele de mai sus şi se vor crea rezoluţii / proiecte.

Aceste rezoluţii şi proiecte vor fi apoi preluate de consilierii One Young World (oameni ca Kofi Annan, Desmond Tutu, Oscar Morales, to name a few) şi prezentate guvernelor şi altor organizaţii cu putere de decizie şi susţinere financiară, pentru a fi implementate.

Primul summit One Young World va avea loc săptămâna viitoare, va dura 3 zile şi subsemnatul va fi acolo. Ce vreţi să le transmit?

Zilele astea scriu mai mult pe blogul în engleză (EmiGal.com, desigur) decât aici, aşa că vă invit să vă abonaţi şi la feed-ul de acolo, în caz că nu aţi făcut-o deja .

Cât mai puţine grade cu minus vă doresc!

Îmi creşte inima când văd că eRepublik, startup pornit şi crescut în România a ajuns la 1 milion de cetăţeni, că Lateral a cumpărat CeeVee şi se extinde uşor dar sigur pe piaţa de joburi europeană, că Reuters a scris bine şi frumos de Brainient, că Dragoş Mănac a pornit o companie de cloud computing in Washington sau că balaurii pleacă în Canada într-un program de incubare de 8 luni.

Şi uitându-mă la numitorul comun dintre toate aceste poveşti frumoase, am constatat un singur lucru: antreprenorii din spatele lor au decis să se mute în altă ţară, păstrând în România subsidiarul tehnic.

It makes one think. And it should make you think as well.

Probabil mulţi dintre voi au auzit de Y Combinator, un program de incubare din US, pentru antreprenori care vor să înceapă un business nou.

Ei bine, lucrurile încep să se mişte bine şi în Europa, pentru că pe lângă Seedcamp, anul ăsta se lansează şi The Different Engine, un Y Combinator European.

Pe scurt, cei de la The Difference Engine vor alege câteva startupuri în care vor investi £20,000, şi pe care le vor introduce într-un program de incubare ce durează 16 săptămâni, undeva în nordul Angliei.

Aplicaţiile pot fi trimise până pe 20 Februarie, aici. Pentru mai multe informaţii vizitaţi site-ul sau urmăriţi-l pe twitter pe Justin Souter, unul din cei care se ocupă de program.

Continuând tradiţia din 2008, voi încerca să sumarizez anul 2009 într-un singur post. Fără alte comentarii sau menţiuni, here goes:

Schimbare. Focus. Gânduri. Surpriză. 23. Flirt. Refresh. Criză. Agonie şi extaz. Viitor. Pasiune. Internaţional. Entuziasm. Succes. Bucurie. Recunoaştere. Cărţi. Seedcamp. Viziune. Lecţii. Erisma. Dragoste. Probleme. Video. Oameni. Viaţa. Întrebări. Pepsi. Eu pot. Frica. Paris. Inovaţie. Oana Pellea. Muncă. Pauză. Seedcamp. Londra. Succes. Finanţare. Despărţire. Criză. Intuiţie. Entuziasm. Flirt. Prăjituri. Planuri. Prieteni.

Dacă ar trebui să sumarizez tot anul într-o singură frază, aş spune că în 2009 am încercat să văd cum e să nu-mi fie frică. Mi-a plăcut, vreau şi la anul.

Acum o lună m-am urcat într-un avion în care şoptea în surdină un menuet de Mozart. Un coleg mi-a spus că job-ul lui de la Brainient e cel mai tare job pe care l-a avut vreodată. Tata mă sună în fiecare săptămână, doar ca să vadă ce mai fac. Vineri am luat un prânz rapid într-un restaurant de la care nu aveam aşteptări prea mari; când am plătit nota chelnerul mi-a mulţumit că am luat prânzul acolo. În cafeneaua mea preferată din Londra, cea care serveşte a ţinut minte că îmi place ciocolata caldă şi mi-o aduce fără să o mai cer. Ieri, administratorul blocului în care stau a văzut că nu am cheie de la scară şi mi-a dat-o pe a lui.

E fascinant cum doar câteva cuvinte sau detalii pot schimba totul: mulţumesc, te iubesc, Mozart, mi-e dor de tine, îţi ţin pumnii, sunt aici, cu drag, somn uşor, bună dimineaţa sunt lucruri mici şi simple pe care le uităm dar care pot face ziua cuiva infinit mai plăcută. Bună dimineaţa!

Pentru cei care n-au aflat încă, Vineri 18 Decembrie, la TNB, are loc a treia ediţie a ShortsUP, un festival de film în care organizatorii îşi propun să facă scurtmetrajele să prindă viaţă.

Nu am fost la primele două evenimente dar am citit lucruri frumoase despre ele şi am încredere în Răzvan Crişan, omul din culisele ShortsUP, pe care e posibil să-l ştiţi şi de la Oricum.

Ne vedem acolo! Dress code XXS: fuste sau pantaloni cat mai scurti.

Dintotdeauna mi-a plăcut să privesc oamenii din jurul meu atunci când merg pe stradă. Cu atât mai mult îmi place să fac asta în Londra, pentru că cel puţin 30% din londonezi vin de prin alte ţări. Mi-am dezvoltat chiar şi un joc, acela de a încerca să intuiesc din ce ţară vine o persoană doar privindu-i îmbrăcămintea şi stilul de mers.

Ieri, în timp ce aşteptam pe cineva pentru o întâlnire pe Bond St, m-am amuzat timp de 10 minute încercând să studiez oamenii care se îndreptau rapid spre Oxford St, probabil. Am constatat astfel că dacă e italian, are pantofi lucioşi şi fular înnodat strâns la baza gâtului, ca o cravată. Merge ţanţoş şi are părul lung, dat pe spate. Dacă e englez e simplu, pentru că circulă pe partea stângă a trotuarului. Chinezoaicele sunt cel mai uşor de depistat pentru că, spre deosebire de colegele japoneze, poartă pe o mână un Vuiton şi în cealaltă un iPhone. Francezii sunt întotdeauna bine îmbrăcaţi, nu sunt nici prea semeţi nici prea umili. Franţuzoaicele miros încântător.

Americanii sunt prietenoşi, poartă un Canon agăţat la gât şi ruscac în spate. Englezoaicele sunt tot timpul îmbrăcate mai subţire decât ar trebui să fie. Nemţii sunt înalţi, blonzi, merg aşezat şi în linie dreaptă. Nu se hilizesc cât să-i audă toată strada, aşa cum fac spaniolii. Polonezii respiră aroganţă prin fiecare pas, în timp ce concetăţenele de gen feminin sunt la polul celălalt, tăcute şi spăsite. Estonienii zâmbesc. Ruşii te privesc în ochi. Rusoaicele nu. Elveţienii sunt absenţi, iar românii merg cu privirea în jos şi sunt, în general, încruntaţi.

Când am început jocul ăsta al meu aveam impresia că toate aceste observaţii vin doar din percepţia mea asupra naţiunilor respective. Însă ajungând să cunosc diverşi oameni din multe dintre aceste ţări, îmi dau seama că americanii chiar sunt prietenoşi, nemţii serioşi şi italenii ţanţoşi. Şi desigur, întrebarea iminentă e de ce unele naţiuni, să zicem estonienii, pot zâmbi tot timpul şi altele, să zicem românii, nu. Curios cum sunt, am sunat un prieten din Estonia şi l-am întrebat de ce ei, ca popor, zâmbesc tot timpul. Pentru că nu doar bucuria aduce zâmbet ci şi zâmbetul aduce bucurie, mi-a zis.