“Nearly every man who develops an idea works it up to the point where it looks impossible, and then he gets discouraged. That’s not the place to become discouraged.”

Aseară am alergat 16km. O oră si 15 minute. Cu Robbie Williams în căsti si încercând să-mi eliberez neuronii de stresul cotidian, mi-am concentrat atenția asupra celor care veneau să alerge pe banda de lângă mine.

În o oră si 15 minute, 6 oameni au “alergat” pe banda din dreapta mea. O medie de 12,5 minute, deci. Imediat cum se simțeau un pic obosiți sau transpirați, se opreau.

Tot aseară am făcut 500 de abdomene. 10 serii a câte 50. Pentru că stiu că 10-15 abdomene nu vor avea niciun efect. Domnisoara cu tricou roz stia mai bine, însă. După două serii a câte 15 abdomene a renunțat. “Puțin câte puțin”, mi-a zis când am întrebat-o de ce nu continuă, pentru că nu pare obosită.

Cu toate astea, toți cei din sala aia îsi doresc să fie “tipa din Maxim” sau “bărbatul din Men’s Health”.

Mă uit în jur si îmi dau seama că oamenii renunță prea usor. La sală, la birou, în relații. Renunță prea repede la vise, idealuri si entuziasmul pe care îl aveau când erau copii.

Edison spunea că oamenii nu au succes pentru că renunță atunci când dau de greu. Einstein spunea că a reusit pentru că a continuat de acolo de unde au renunțat ceilalți. Băieți destepți, ăstia doi.

Eu cred că recesiunea va face diferența între cei care au puterea să alerge un întreg maraton de 42 de km si cei care renunță. Mai mult decât atât, cei împing înainte până trec de “the dip” au mari sanse să devină the best in the world.

Nu?