Următoarele întâlniri mi s-au părut rupte din realitate. În fiecare săptămână, aşteptam cu sufletul la gură să vină “ziua Erisma”. În fiecare Vineri, respectiv Sâmbătă, abia aşteptam să păşesc în sala Lyon din Novotel, cu Moleskine-ul în mână şi dorinţa arzătoare de a mă cunoaşte mai bine pe mine. Îmi amintesc cu plăcere cum Ioana Pârvulescu m-a învăţat de ce să nu-mi fie frică de cuvinte şi de ce să mă tem de ele. Mă amuz gândindu-mă la stilul poetic, luminos şi aparte de scriere al lui Mircea Mateescu, coleg de Erisma 7. De fapt, Mircea e un om cu totul şi cu totul aparte.

Simt că încă pot pipăi pasiunea Oanei Pellea, de care m-am îndrăgostit iremediabil, pasiune pe care n-am mai întâlnit-o la nimeni până acum. Pot decupa fără nicio problemă în memorie toate momentele în care încerca să ne ajute să ne redescoperim. “Plictiseala şi superficialitatea sunt semne de lipsă de respect faţă de sine”, “Nu alerga fără rost”, “Rămâi îndrăgostit”, “Opreşte-te”, “Fii autentic, nu bifa” sunt doar câteva din cuvintele care mi s-au imprimat în memorie la fel de bine precum tuşul străpunge hârtia. Exersez cu plăcere toate exerciţiile de dicţie şi mimică ale căror denumiri l-ar face şi pe Vadim Tudor să zâmbească. Îmi amintesc cu multă plăcere de momentele în care Marian Popescu m-a pus sub lupă şi mi-a spus toate lucrurile pe care le ştiam dar pe care trebuia să mi le spună cineva astfel încât să le-nţeleg cu adevărat.

Mircea Toma a început modulul de “Dialog” cu o observaţie atât de evidentă încât nimeni nu se gândeşte la ea: Problema principală a comunicării este că aceleaşi cuvinte, folosite de persoane diferite, au de multe ori înţelesuri diferite. Am învăţat despre id, ego şi super-ego, am aflat că aroganţa deranjează doar pentru că se vede ego-ul interlocutorului mai sus decât al meu, şi m-am amuzat copios la poveştile Caţavenco-Băseştiene . Mai mult decât atât, am aflat cum pot folosi psihologia pentru a scăpa de amenzi de circulaţie. Încă n-a fost nevoie, dar e bine de ştiut.

A urmat examenul parţial, care a fost un eşec total. Un discurs de 10 minute pe o temă dată, în faţa unei audienţe de vreo 40 de oameni. Oana m-a certat pentru că mi-a fost frică “să-mi dau drumul, să fiu eu”. Am avut 47 de “ăăă-uri” (numărate tot de Oana, desigur), mi-am uitat o mare parte din discurs şi n-am aplicat nimic din ce învăţasem până atunci . Face parte din călătorie, mi-am zis şi mi-am propus să nu-mi mai permit niciodată în viaţa mea să nu fiu eu. Mă bufneşte râsul gândindu-mă la discursul hâtru şi plin de ironie al Mihaelei.

Cosmin Alexandru a început modulul de vorbire în public distrugând toate paradigmele pe care le aveam pe subiectul ăsta. Am aflat că cea mai mare frică din lume nu e moartea, ci vorbirea în public. Domnul Echilibru, cum l-a numit Cristi Lupşa mai demult are o carismă incredibilă şi un entuziasm molipsitor. Iar pe lângă toate astea, este unul din oamenii care au făcut Erisma posibil.

Îmi place să cred că sunt un om cu cuvintele la el şi care, în general, are capacitatea de a argumenta cu uşurinţă aproape orice. Însă Robert Turcescu a reuşit să dea cu minte de pământ de cel puţin cinci ori în 3 minute şi patruzeci de secunde, în cadrul modulului de dezbatere publică. Firesc, natural, atent, studiat şi calculat, exact aşa cum îl vedeam la televizor. La celălalt pol, a urmat Liviu Papadima care, în stilu-i calm şi discret, ne-a vorbit despre structura unui discurs şi ne-a comunicat că vom avea un al doilea examen parţial. În liceul Iulia Haşdeu. Examen pe care l-am descris aici, şi care a fost mult peste aşteptări.

Mă aşteptam ca Erisma să fie doar un curs interesant de leadership creativ. În schimb, Erisma a fost o experienţă. O experienţă unică, în care am cunoscut oameni extraordinari. Erisma m-a sedus şi m-a abandonat exact în momentul de maximă plăcere, în care simţeam că n-aş vrea să se termine vreodată. O experienţă care m-a făcut să vreau să fiu mai bun, mai deştept, mai autentic.  Erisma m-a făcut să înţeleg că pentru a schimba lumea trebuie să fac lucruri care mă fac cu adevărat viu. Pentru că lumea nu are nevoie de oameni care vor să o schimbe, ci are nevoie de oameni vii.

„Una din dramele principale ale ţării ăsteia nu e că sunt mulţi care nu reuşesc, ci că sunt mulţi care nici nu încearcă”, spune el, sorbind dintr-un pahar de Pilsner Urquell. „Dacă nu încearcă nimeni, e greu să iasă ceva. Era o chestie care în America mi se părea spectaculoasă. Toată lumea încerca. Pentru fiecare căruia îi ieşea, erau 10 la care nu le ieşea. Dar spiritul ăsta se educa din fragedă copilărie. Încearcă! Vezi ce poţi, ce nu poţi. Vino înapoi. Mai învaţă. Încearcă iar. E o luptă cu tine şi cu limitele tale pe care aici nu o văd. Cât pot? Cam cât cântăresc? Cam cât cântăresc – vedem şi la Erudio – e o întrebare pe care oamenii nu şi-o pun de frica unui răspuns nasol. Nu cumva cântăreşti puţin? Dup-aia ce faci?”

Pasajul de mai sus e dintr-un articol savuros scris de Cristi Lupşa despre Cosmin Alexandru acum un an şi ceva.

L-am cunoscut pe Cosmin acum câteva luni la prima întâlnire Erisma, şi mi-a fost clar din prima secundă că e unul din oamenii care vor schimba lumea. De fapt, cred că o schimbă deja în fiecare zi prin atitudinea pozitivă, zâmbetul larg, inteligenţa sclipitoare şi impactul pe care îl are asupra celor din jurul lui.

De curând Cosmin şi-a făcut blog, unde scrie despre bucuriile simple ale vieţii şi despre faptul că there is always a way to be better. Şi cu toţii vrem să fim mai buni, nu-i aşa?

Răspunsul îl găsiți în numărul de Octombrie al revistei Esquire, într-un articol scris de nimeni altul decât Cristi Lupsa.

Dragoş Bucurenci a tânjit să scape de copilărie. Nefiind bun la nimic anume, s-a risipit în toate: fizică, chimie, filosofie. A renunţat la facultate pentru o slujbă. A dublat regimul de club cu un regim de vicii: alcool, tutun, iarbă, K, pastile. A publicat zeci de articole, a scris o carte şi a fugărit trenduri. A devenit vedetă de televiziune şi copilul teribil care s-a duelat cu intelectualimea română în interpretarea comunismului. A preluat Salvaţi Dunărea şi Delta şi a făcut din ea cea mai puternică organizaţie de mediu din ţară. S-a construit pe sine ca brand cu atâta sârg încât lumea a uitat că el se ocupă de ecologie. „Tu eşti pretutindenar”, i-a spus un profesor în liceu. „Asta o să te piardă pe tine.” Astăzi, la 27 de ani, Bucurenci conduce MaiMultVerde, o asociaţie ecologistă care reinventează modul de funcţionare al unui ONG. E hiper-competitiv, tranşant, nemulţumit, pedant, vanitos, idealist şi hotărât să domolească pretutindenarul din el, ca să poată termina ce începe.

M-am amuzat cu gluma spusă de Corina Caragea delectat cu zâmbetul Corinei Caragea, am citit despre cele 50 de deprinderi pe care trebuie să le aibe fiecare bărbat si despre cum să nu pari un începător la sală. Oricum nu sunt începător, dar fie. Cel mai interesant însă mi s-a părut articolul despre Andrei Gheorghe. Cristi Lupsa a reusit să creeze un portret excelent, care îl prezintă pe Gheorghe exact asa cum este: direct, controversat si liber.

Si apropo de articol si autorul lui. Cristi Lupsa mi se pare unul dintre puținii jurnalisti români care reuseste să îmbine cu succes literatura cu informația, creativitatea cu obiectivitatea, matematica cu beletristica. Vă invit să-l citiți în Esquire sau pe blog.